Cobori, una, doua, trei, patru, infinite trepte catre subteran. Privesti in jos, esti atent sa nu cazi, dar nu esti acolo.. scuza o vei inventa, te va enerva cel de langa tine… sunete cu ecou, pereti inalti, material lucios, fetze, tocuri, pungi, hartii, neoane – ai mai coborat un nivel.. minute, secunde, panouri, sticle, gunoaie, improvizatii: ti-e greata- e prea devreme… pentru tot.
Pe un ecran iti regasesti visul: un lac intre brazi si cerul – e liniste in sfarsit – o asculti la maxim in casti.. brusc lumina farurilor iti intra in ochi, scartaitul cu ecou al unei sine rupe aburul de deasupra oglinzii de apa neatinsa. Pasesti limita golului negru asupra caruita iti sesizezi mai multa focalizare decat oricand. Lumina rosie clipoceste, metalul ce te inconjoara iti inchide universul catre punctul in care te concentrezi cu totul convingandu-te ca poti respira precum in jurul lacului cu aburi. Te uiti pe geamul imaginar: intre tine si cabluri, tevi, sine, pietris si beton se interpune carcasa de otel a vagonului. Bezna totala, doar linii serpuite se deruleaza rapid, continuu, mereu; se opresc pentru a face loc albului rece al unui neon ce il percepi abia dupa ce a ramas in urma; totul oscileaza: bezna apoi lumina, iar negru, iar lumina, neoane, bannere,pasesti, te strecori, apar treptele – te bucuri. Rampe, trepte, iar trepte, scari. Privesti cu ochii mici, la lumina soarelui. In fine ai iesit pe pamant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu